Când aveam 4 ani tu și tata ați hotărât că e mai bine să plecați din țară. „Mamă, ai făcut destui bani cât să-mi cumperi o altă copilărie? Una în care am și părinți?”

Scrisoarea cutremurătoare a unui copil român al cărui părinți sunt plecați la muncă în străinătate face înconjurul internetului.

”Când aveam patru ani, tu şi tata aţi hotărât că e mai bine să plecaţi din ţară pentru a câştiga mai mulţi bani pentru mine. Pe mine nu m-a întrebat nimeni ce mi-aş dori mai mult: bani, sau pe mama şi pe tata lângă mine?

Ştiu că eram prea mic, totuşi, cred că deşi aveam doar câţiva anişori, ştiam ce valorează mai mult pe lumea asta. În prima zi de şcoală, când aveam şase ani, pe mine m-a însoţit bunica şi tu mi-ai fost alături două minute… la telefon.

Două săptămâni s-a rugat doamna de mine să nu mai plâng şi să accept să mă joc cu colegii mei. Venea în pauză, mă mângâia pe cap, mă lua de mânuţă şi încerca să mă mişte din bancă. Atunci începeam să plâng. Într-un târziu mi-am făcut curaj şi i-am spus de ce nu ies.

– Mi-a spus mami să fiu cuminte la şcoală şi să nu vă supăr, că altfel nu se mai întoarce.
Mi-a zâmbit, apoi m-a luat în braţe, spunându-mi că ai glumit. I-am spus că eu nu ştiu când glumeşti, că nu te cunosc prea bine. Nu a mai zâmbit. Ba chiar i-au dat lacrimile şi atunci m-am speriat tare că am supărat-o şi pentru asta tu nu o să te mai întorci la mine.

Mi-a fost frică mult timp, mamă, indiferent cât de buni au fost oamenii cu mine. Când ceilalţi copii se certau, discuţiile se terminau cu „Te spun lui tata!”. M-am întrebat mereu: eu ce aş fi putut spune? Nu a fost cazul căci copiilor le-a fost milă de mine şi m-au protejat. Mario, colegul meu, mi-a zis că dacă vreu, o roagă pe mama lui să fie şi mama mea, ca să nu mai plâng.

Prin clasa a patra, deja mă obişnuisem că eu am nişte părinţi virtuali. Da, ştiam ce-i aia „virtual”, pentru că din banii voştri făcuţi departe de mine aveam şi computer, şi tabletă, şi telefon.

Ştiam să le folosesc ca să vorbesc cu voi. Trebuia să facem felicitare pentru mama de 8 Martie şi Doamna mi-a spus că am pus florile urât şi că ar trebui să fac alta. M-am trezit spunându-i sec că nu contează, că oricum o vezi doar în poză şi nu te prinzi. Torturile de ziua mea erau poze, florile de ziua ta erau poze… Tu erai o poză, mamă.

Aveam 9 ani când v-am revăzut. Aţi venit după ce v-aţi luat cetăţenia. Îmi amintesc că m-ai întrebat de ce nu te iau în braţe, şi tăceam. Ai spus că sunt cam timid şi că ţi-a fost dor de mine şi te aşteptai la o primire mai călduroasă.

Nu ştiai nici tu şi nu realizasem nici eu, încă. Nu eram timid, ci pur şi simplu nu eram obişnuit să îmbrăţişez străini.

Loading...
Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.