Ignoranţa şi vârtejul lumii în care trăim ne-au făcut să ne uităm trecutul. Nu vom vorbi astăzi despre faptele de vitejie ale strămoșilor noștri, ci despre momentele în care românii au fost îngenuncheați, umiliți, batjocoriți şi chinuiți fără pic de milă.
Poate că sună pompos, dar sunt multe pagini din istoria noastră, care au fost scrise cu sânge şi pe care nu trebuie să le uităm nicio clipă, pentru că ele ne vor întări şi ne vor ajuta să ne autodepăşim.
Fiecare septembrie începe cu lacrimi la Ip și Treznea, în memoria românilor care au fost măcelăriţi de trupele hortyiste.
În două nopți tragice – 9 și 13 spre 14 septembrie 1940 -, trupele maghiare cantonate în Transilvania de Nord în timpul celui de-al doilea Război Mondial au ucis nu mai puțin de 240 de români nevinovați.
La atrocități au participat și etnicii unguri locali. Unii au uitat dar, de iertat, nu au putut ierta, niciodată. Nici nu prea au cum. A fost una dintre cele mai mari drame ale istoriei noastre.
Copii smulşi de la sânul mamei, bătrâni neputincioşi sau tineri în floarea vieţii. Armele şi baionetele trupelor hortyiste nu au făcut nici o selecţie.
Masacrul de la IP: Credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina
Ip-ul este o localitate din județul Sălaj, la 45 de kilometri de Zalău. Armata a II-a ungară este cantonată, deja, aici. Sub pretextul răzbunării celor doi militari maghiari morți într-o explozie, pe 7 septembrie, locotenentul Vasvari Zoltan decide, pe baza unui motiv inexistent, să pornească măcelul, potrivit A1.ro.
Pe 2 septembrie 2008, la 68 de ani de ani de la ororile de atunci, Gavril Butcovan, unul dintre puținii supraviețuitori, povestea, cu lacrimi în ochi, pentru ziarul ”Gardianul”:
„În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți doi frățiori.
L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii. Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră.
Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă.
La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns ca o crească ei.
Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică.
Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga <<Unde ești maică?!>>, a fost secerată de gloanțele criminalilor.
Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rânind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță.
Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei.
Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”
Treznea: Pă fratele meu cel mai mic, Ion, de 2 ani, care s-o ridicat să se uite ce-i, l-o-mpuşcat primu, prin gură, prin cap.
La Treznea, atrocităţile s-ar fi petrecut din vina grofului Bay Francisc, care i-ar fi instigat pe capii militari horthyşti să se abată din drumul lor şi să treacă prin Treznea pentru a lichida populaţia românească de acolo, cu care avea dispute legate de terenuri.
Fostul jurnalist Ileana Petrean Păuşan, din Treznea, a reuşit să stea în 1990 de vorbă cu câţiva dintre supravieţuitorii cumplitului masacru, niciunul neaflându-se acum în viaţă.
„Ne-am băgat în pivniţă şi-am stat acolo-n întuneric, temându-ne să şi suflăm. După vreo 10-15 minute am auzit vorbind ungureşte şi intrând armata în casă. O mărs să dea foc. O făcut hainele măicuţei ştomoştoc, (ghem), le-o udat cu motorină şi cu ele o aprins casa, şura noastră, stogul de grâu şi casa Solomniei.
Noi eram în pivniţă şi casa ardea pă noi. Apoi o dat în pivniţă cu o grenadă. S-o uitat care unde-i şi o tras cu arma. Pă fratele meu cel mai mic, Ion, de 2 ani, care s-o ridicat să se uite ce-i, l-o-mpuşcat primu, prin gură, prin cap. O împuşcat-o pă măicuţa şi pă celălalt frate, Teodor, şi pă lelea Nastasie, tăt mortal.
Pă lelea Solomnie o rănit-o la mână, iar pă mine m-o împuşcat prin piciorul drept”, povestea Aurel Sălăjean, un localnic care avea doar 10 ani în momentul cumplitelor atrocităţi, potrivit Adevărul.ro.
Pentru aceste crime şi pentru celelalte săvârşite în Transilvania de Nord în acea perioadă, Tribunalul Poporului de la Cluj a condamnat 481 de persoane, dintre care 100 au fost condamnate la moarte, iar 163 la detenţie pe viaţă.
Majoritatea au fost judecaţi şi condamnaţi în lipsă şi nu şi-au ispăşit niciodată pedeapsa.
